Cand trecem prin vai

In dimineata aceea te-am gasit stors de puteri. Imi parea ca viata palpaie in tine si tu lupti sa o faci sa arda in toata splendoarea ei. Cu buzele palide, deschise cat sa poti rosti mi-ai cerut ceva de mancare. Ti-am dat paine prajita….si ceai de menta. Mestecai si inghiteai intr-un ritm incetinit. Nu puteai sa zambesti si nici sa vorbesti. Imi spuneai doar atat: „vleau paine pajita”.  Dupa ce ai mancat putin si ai baut ceai ai prins putina putere. Imi parea ca esti ca o floare vestejita ce o asezi in glastra…si dupa o vreme isi recapata tinuta si vlaga.  

Ai vrut sa te ridici din pat dar ai cazut la loc, in asternut…erai nelinistit…cand te luam in brate te scurgeai … si dintr-o data ai dat afara tot ce ai mancat. M-ai intrebat: „Ce-am facut, mami?” si eu ti-am spus „ai vomat Rafael”…. Dupa cateva minute ai adormit.

Pentru mine a fost o vale….

Acele zile in care te-am vazut bolnav, silit de neputinta sa stai in pat, obosind repede, refuzand multe din mancarurile care iti plac, plangand des, dormind pe secvente (agitat) cu cosmaruri si teama si durere….au fost zilele unei vai de care am trecut. Azi, de pe culme, privim cu lacrimi in ochi acea vale si multumim Dumnezeului nostru pentru sanatatea ta.

Stii de ce a fost o vale pentru mine?

Pentru ca nu reuseam sa vad soarele. Mi se parea ca e noapte…ca ziua e departe si nu stiu cand voi ajunge la ea.

Noptile erau grele. Te trezeai des si eu adormeam greu. Vegheam si cand dormeam. Tresaream la orice miscare, la orice respiratie diferita… Erau grele pt trupul meu. Iti marturisesc ca sufletul meu te slujea si te-ar sluji neincetat. Ceea ce ma cheama sa raspund nevoilor tale are radacini in Cer …

Cand ai inceput sa-ti revii, cand pasii tai deveneau siguri si mainile tale nu se mai scurgeau din mainile mele, …De fapt din clipa in care ne-ai zambit prima oara din acea dimineata grea…de atunci am vazut cum cateva licariri din soare ne ridica din vale spre o mare culme.

Zambetul acelei dimineti a fost cel mai sfant zambet pe care l-am vazut. S-a nascut pe un chip alb, din buze uscate…prin el abia ca se zareau dintii…iar ochii obositi si ei s-au unit cu tot chipul. Stiu ca ti-am cerut sazambesti si te uitai pierdut la mine. Nu aveai nici o reactie. In mine…tremuram de durere, de teama. In afara am incercat sa imi pastrez echilibrul pentru tine.    Cand ai prins putere ai zambit…si ai ramas in acel zambet cautand privirea mea si a taticutului tau (cum ii spui tu)…

Noi te-am privit amandoi si am ras…si tu ai ramas cu acel zambet…si noi am ras si am scapat lacrimi din acea bucurie….si tu zambeai inca. Ne spuneai ca poti, ca in ciuda unui trup neputincios lupti cu toata fiinta ta si ne spuneai ca iti pasa de noi…de durerea noastra.

In acele zile m-a insotit Psalmul 103.  Multumesc Eva pentru ca ai contribuit la acea insotire in dimineata de 3 septembrie prin versetele:

„Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El.

Căci El ştie din ce suntem făcuţi; Îşi aduce aminte că suntem ţărână.

Omul! Zilele lui sunt ca iarba, şi înfloreşte ca floarea de pe câmp.

Când trece un vânt peste ea, nu mai este, şi locul pe care-l cuprindea n-o mai cunoaşte.

Dar bunătatea Domnului ţine în veci pentru cei ce se tem de El, şi îndurarea Lui pentru copiii copiilor lor,

pentru cei ce păzesc legământul Lui şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le împlinească.” (Ps 103:13-18)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s